Scurt istoric – trecerea spre orașul modern. Prima atestare a viitorului oraş antic Drobeta datează din perioada preromană. Matematicianul şi astronomul Claudius Ptolemaios, în al său Îndreptar geografic de la sfârşitul secolului II î. Hr., aminteşte şi aşezarea Drubetis, între cele 44 de localităţi din Dacia[1]. În cursul războaielor daco-romane, poziţia geostrategică de excepţie a Drobetei a fost aceea care l-a determinat pe Traian să aleagă acest loc pentru construcţia faimosului pod ridicat de Apolodor din Damasc şi să facă din Drobeta punctul central de legătură cu Imperiul. Aproape imediat, Drobeta a cunoscut o rapidă ascensiune economică, politică, edilitară, demografică şi chiar culturală, urmare a numeroasele ei legături cu lumea balcanică şi cu alte provincii ale Imperiului, cu Italia, Pontul Euxin, sudul Egeii şi chiar Orientul. Dezvoltarea economică a condus, în mod evident, şi la evoluţia lui urbanistică. În timpul urmaşului lui Traian, împăratul Hadrian (117-138 d. Hr.), Drobeta a dobândit rangul de municipium, cu o populaţie de 14 000 locuitori, fiind catalogat ca prim centru urban din Oltenia şi al treilea din Dacia Romană. Peste circa şapte decenii, oraşul a primit calitatea de colonia, cel mai înalt rang pe care un oraş provincial îl putea atinge în administraţia imperială romană. În timpul împăratului Septimus Severus, oraşul este atestat sub numele de colonia Septimia Drobeta, prosperitatea economică dobândită aducându-i titlul de colonia splendidissima, cu o populaţie de 40 000 de locuitori. Geneza oraşului modern Turnu Severin. Dacă vreme de aproape două sute de ani Cerneţiul, denumit la 1650 de Paul de Alep „pazar”- târg, a servit drept centru administrativ al Mehedinţiului, spre jumătatea secolului al XIX –lea, judeţul va căpăta o nouă reşedinţă, în contextul desfăşurării războiului ruso-turc din anii 1828-1829 şi păcii de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829). La sfârşitul războiului, Principatele Române au intrat sub protecţia Rusiei, care guverna prin reprezentantul său, generalul Pavel Kiseleff. În noul context s-a prevăzut înfiinţarea în Câmpia Severinului a unui oraş-port la Dunăre. Înţelegându-se oportunitatea şi însemnătatea pe care o avea înfiinţarea unui oraş în această parte de ţară, prin ofisul înregistrat sub numărul 19 din 22 aprilie 1833 şi adresat Sfatului Administrativ al Ţării Româneşti, generalul Kiseleff va solicita „înfiinţarea oraşului de negoţ Turnu Severin, prin strămutarea locuitorilor oraşului Cerneţi în Câmpia Severinului după a lor dorinţă”.Alături de stabilimentele economice, au apărut şi s-au dezvoltat şi activităţi economice specifice industriei alimentare, cum a fost moara lui Iacob Graff, înfiinţată în 1855. Denumită de localnici şi „moara fermecată” pentru că producea făină albă, griş şi diferite sortimente de făină, din cauza gheţurilor de pe Dunăre, aceasta a trebuit să fie mutată în satul Bistriţa din apropiere. Potrivit unei statistici întocmite în anul 1865, populaţia oraşului era majoritar alogenă, această pondere menţinându-se până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când românii au devenit majoritari, pe fondul deznaţionalizării celor de naţionalitate străină sau al părăsirii localităţii. În 1865, populaţia românească reprezenta doar 27% din locuitori – 139 de familii dintr-un total de 519, restul fiind reprezentat de: 54, 3% germani (282 de familii), 8,5% evrei (44 de familii), 4% greci (20 de familii), si alte 18 familii maghiare, 10 italiene şi 6 turceşti. În 40 de ani, de la 1859 şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, populaţia oraşului a crescut într-un ritm accelerat, în anul 1899 ajungând la 19753 de locuitori. Ritmul de creştere s-a situat la un nivel asemănător celui înregistrat în oraşele Bucureşti, Botoşani, Buzău, Bacău, Craiova, Focşani, Brăila, Galaţi, Călăraşi, unde evoluţia spectaculoasă a populaţiei acestora s-a datorat dezvoltării lor economice, cele cu funcţie portuară, având un avantaj în acest sens. Potrivit recensământului general al populaţiei din anul 1930, cel mai important din perioada interbelică, Turnu Severin, număra peste 23000 de locuitori. Ca urmare a procesului de industrializare din anii ’60, Turnu Severin a cunoscut o adevărată explozie demografică, depăşind, anterior anului 1989, borna de 100000 de locuitori. Astăzi, din punct de vedere demografic, oraşul se înscrie în linia generală pe care o traversează România, procesul de îmbătrânire a populaţiei şi spor negativ, context în care, Drobeta Turnu Severin numără în jur de 80000 de locuitori. Pe măsură ce oraşul se dezvolta pe orizontală, autorităţile locale au impuis reguli stricte în ceea ce priveşte aspectul urbanistic al construcţiilor civile. S-a dispus desfiinţarea „tuturor şandramalelor şi şatrelor aflate pe locuri particulare, precum şi demolarea caselor neconstruite conform regulilor arhitectonice”. Noile construcţii urmau să fie aliniate conform unui plan iniţial, scontându-se să schimbe aspectul civic şi să înfrumuseţeze oraşul. Prima casă din Severin a aparţinut colonelului Ion Solomon, fost comandant în armata lui Tudor Vladimirescu, la parterul căreia, în şase camere, pentru început, a funcţionat sediul Judecătoriei. De fapt, pentru început, majoritatea instituţiilor chemate să asigure viaţa şi dezvoltarea oraşului au funcţionat în spaţii închiriate. Dat fiind că bugetul oraşului nu putea suporta un efort prea mare, numărul spaţiilor de interes public a fost mic. Au existat şi câteva clădiri mai mari şi mai aspectuoase, construite în deceniul 1851-1859 din cărămidă, unele cu etaj şi acoperite cu ţiglă: Carantina, Hanul Roşu, clădirea cârmuirii judeţului, Agenţia Vapoarelor Austriece pe Dunăre, unităţi de învăţământ, case boiereşti şi negustoreşti etc.. Consecinţă a intensificării activităţii comerciale pentru care fusese creat oraşul, unele dintre clădiri au primit drept destinaţie amenajarea de prăvălii în mai multe părţi ale sale. Aceste stabilimente au devenit în scurt timp vaduri comerciale – comerţul cu bere era printre cele mai înfloritoare din oraş. Printre cele mai cunoscute s-au afirmat: birtul de lângă clădirea Carantinei, aproape de debarcader, care funcţiona fără autorizaţie sanitară (primul local devenit restaurant pentru personalul portuar), stabilimentul „La nuci”, primul local public unde se consuma bere adusă de la fabrica lui Eduard Freund din Lugoj, „Hanul Poştei”, amenajat în 1858, birtul „Bella Italia”, cunoscut ca local de consum pentru lucrătorii de la Atelierul Naval până în 1855 iar din 1868 şi pentru lucrătorii de la Atelierele C.F.R. Pe la 1870 s-au deschis o cârciumă ţărănească, „Berăria pieţii” (Dosenberg), aproape de sediul Magistratului şi un birt evreiesc „La Nuchăm Celebiul”, pe strada Traian, cunoscut mai târziu sub denumirea de „La Moscu”. Pe strada Aurelian funcţiona berăria „Schumarschi”, devenită ulterior hotel „Central”. Tot pe strada Aurelian se afla „Wiener Kaffehaus”, proprietatea lui H. Poch, local elegant, de „café-concert”, destinat exclusiv celor din societatea înaltă. În fine, în parcul central „Tudor Vladimirescu”, lângă casele Burileanu, funcţiona berăria „Gambrinus”, patronată de Donau-Stammtisch. Foarte cunoscută în epocă a fost şi cafeneaua „Europa” din incinta hotelului cu acelaşi nume, avându-l ca antreprenor pe Igantz Altaras. Devenise locul de întâlnire pentru elita severineană şi dobândise notorietate pentru calitatea cafelei „Glace”, pentru băuturile străine şi indigene de mare rafinament, precum vinurile vechi franţuzeşti îmbuteliate, coniacul Martel, mărcile Champagnie Pomery Greno, Mumm, Marie Brizard, Henriot şi pentru lichiorurile şi siropurile fine. Aproape de prisos să mai amintim că asemenea gusturi erau acompaniate, ca peste tot unde venea lume bună, de prestaţia unei orchestre cu muzică aleasă, calitatea ridicată a serviciilor, curăţenie şi, deloc lipsit de importanţă, de moderaţie în preţurile practicate. În acord cu ceea ce se întâmpla în ţară, viaţa culturală şi artistică din oraş a cunoscut o activitate intensă. Se organizau spectacole teatrale, acrobaţii de circ, expoziţii de pictură, baluri, de cele mai multe ori în scop filantropic. Potrivit unuia dintre ziarele timpului, primul bal costumat organizat în Turnu Severin a fost cel din 16 ianuarie 1880, datorat Societăţii „Traian”. Spectacolul a ţinut, se pare, până la 5 dimineaţa, remarcându-se în special strălucirea frumosului „nostru costum ţărănesc”, purtat de „tote damele şi domnişoarele”. Se menţiona că acestea ar fi trebuit să adopte şi să poarte mereu acest costum şi mai cu seamă la astfel de spectacole, abandonând „urâciosele costume francezo-nemţeşti”, care nu erau „făcute pentru o talie adeverat românească”[2]. În opinia ziarului, balul a fost o reuşită, singurul regret fiind acela că Severinul n-avea „o muzică cum se cade, căci acea care cânta Sâmbătă avea aerul de a cânta mai mult de întristare decât de veselie” şi, din cauza calităţii îndoielnice a partiturii, fuseseră văzuţi unii „buni dânţuitori perdând tactul din cauza musicei, care cânta peste câmpii”. S-au impus, de asemenea, în viaţa oraşului, balurile mascate de la sala „Apollo”, organizate de trei ori pe săptămână, în zilele de marţi, joi şi duminică, accesul publicului fiind permis contra unei taxe de intrare de un leu. În aceeaşi vreme, la „Cafe Metropole”, „se produceau” în mod gratuit patinatori englezi renumiţi, componenţi ai trupei „Martini”, iar la restaurantul „La Bolta rece”, având ca patron pe Schumarsky, o trupă germană de teatru condusă de Pfaltz – Scheitz oferea reprezentaţii în fiecare seară pe bază de bilete de un leu, pentru cei de la masă, şi un leu şi 50 de bani, pentru cei cu locuri rezervate. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, pe măsura înmulţirii locurilor de agrement şi a schimbării în bine a înfăţişării urbei, în obiceiurile cotidiene ale locuitorilor au câştigat tot mai mult teren plimbările orăşenilor în ziua de duminică prin parcuri şi pe malul Dunării, aşteptând sosirea vaporului. Dintre cei care au poposit la Severin, Alexandru Vlahuţă spunea despre oraş că, la început de secol, acesta era „unul dintre cele mai însemnate porturi ale României, oraş apusean cu clădiri frumoase, cu şcoli măreţe, cu uliţi largi şi drepte”[3]. Nicolae Iorga, în schimb, vedea „Mulţi greci, sârbi în negoţ. Dacă nu lipsesc clădiri frumoase, chiar ale particularilor, praful aşteaptă pre mult timp o ploaie binefăcătoare”[4]. Călătorul francez Ulysse de Marsillac, aflat în două rânduri aici, găsea la sfârşitul secolului al XIX – lea un oraş cu aspiraţii moderne, schimbat faţă de 1852. În Grădina Publică nu se mai vedeau „ţigănci-romantice” după moda literară a timpului, ci „dame elegante şi muzică militară”. La sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, Severinul, cu cei aproape 20000 de locuitori ai săi, se înfăţişa pe harta urbanistică a ţării ca o aşezare structurată, cu o identitate deplin formată şi, în pofida inerentelor aspecte contradictorii din viaţa sa, aspirând spre modernitate şi beneficiind de o reţea stradală de 56 km articulată de-a lungul a 62 de străzi, parţial pavate sau asfaltate şi funcţionând cu aproape toate instituţiile fundamentale ale unei entităţi de mărimea şi factura sa: primărie, două spitale, trei farmacii[5], trei biserici ortodoxe, una catolică, o biserică protestantă, case boiereşti, 27 de hanuri şi hoteluri, 122 birturi şi localuri de consumaţie publică, unităţi economice, băi comunale, edificii publice, parcuri, 7 şcoli primare, un liceu, o şcoală profesională de fete gradul I, o şcoală elementară, o şcoală normală de învăţători, viceconsulatele Austro-Ungariei şi Imperiului Otoman, port, gară, abator, două cinematografe, două mori sistematice. După 1918, Turnu Severin va intra într-o nouă etapă a evoluţiei sale urbanistice, care va debuta în deceniul 3 al secolului XX, prin refacerea oraşului în urma distrugerilor provocate de primul război mondial. Aspectul urbanistic se va îmbogăţi cu noi clădiri emblematice: Castelul de Apă, Muzeul Regiunii „Porţile de Fier”, Palatul Culturii „Teodor Costescu”, Palatul Administrativ, Eurogara, sedii de bănci, instituţii de învăţământ, lăcaşe de cult etc.
Sari la conținut